“Există aproape 7 miliarde de oameni pe această planetă. Într-o zi, sper că vor exista aproape 7 miliarde de companii”, Naval
Ai întâlnit și tu oameni pe care, indiferent ce-i întrebi, se străduiesc, îi vezi că se străduiesc tare, să-ți răspundă de-o manieră extrem de complicată, cât mai complicată.
De pildă la întrebarea “Care e sensul vieții” te bagă într-o buclă științifico-filosofico-metafizico, un pic și gravitațional-cuantică de ți se zburlește părul de pe spate, vorba dirigintei mele din liceu.
Dar întreabă-i ce le place cu adevărat. Ce îi face fericiți. Posibil să nici nu știe la ce te referi. Să se uite la tine pătrat. Posibil așadar să nu știe să-ți răspundă. Și îți dai seama de asta din însăși strădania lor de a veni totuși cu ceva. Pentru că ‘trebuie să aibă toate răspunsurile’. ‘Că e rușine să nu știi ceva.’
Îți dai seama din privire. Li se citește în ochi. Uneori poate fi o fracțiune de secundă. Acest timp infinitezimal îți spune dacă acel om trăiește sau supraviețuiește.
Și întrebi o altă persoană (dacă ai noroc s-o întâlnești), care la aceeași întrebare, îți răspunde senină și liniștită. Calmă. Ceva de genul: “să înot”, “să dansez”, “să pictez”, “să citesc”, “să meditez” etc.
Atât. Fără nimic științific, fantastic. Și nici măcar tehnologic.
E ceva ce știm de când ne naștem. Așa ne naștem. Știind acest lucru. Copiii știu. Tinerii știu. Și adulții știu. Dar noi adulții (majoritatea covârșitoare dintre noi) încearcăm să stricăm asta. Să ascundem.
De mici știm că avem în noi un imens potențial creator.
Că suntem creatori. Că putem crea.
Știm că acesta este singurul mod prin care ne putem împlini ca ființe. Știm că ăsta e sensul nostru pe pământ. Să creăm.
Italia anilor 1950-1960.
Lila și Lenu sunt două fetițe geniale de 9 ani care provin din familii extrem de sărace. Ambele adoră să citească. Adoră să discute despre cărțile citite. Visează să scrie ele însele cărți. Visează să creeze. Se visează scriind cărți stând așezate pe geamantane din care curg bani și bijuterii. Așa își imaginează bogăția 2 fetițe de 9 ani. Povestesc câte lună și-n stele. Cartea “Micuțele doamne” este izvorul lor de inspirație.
2 fetițe care știu instinctiv că a crea este singurul mod în care vor să trăiască. Nici nu concep că ar putea să trăiască fără a crea. Pentru a putea crea, știau, tot instinctiv, că trebuie să-și dezvolte mintea. Să și-o deschidă. Cărțile le furnizau combustibilul de care aveau nevoie pentru asta. Le deschideau calea creației.
Din cauza situației materiale precare, părinții Lilei o retrag de la școală după absolvirea școlii primare. Suficient timp însă ca fetița să scrie o mică epistolă de câteva pagini, intitulată ‘La fata blue’, care a impresionat-o pe învățătoare dar și pe Lenu, prietena ei.
Oliviero, învățătoarea, și-a dat seama că întreruperea studiului va însemna sfârșitul Lilei. Și Lila a știut acest lucru. La 11 ani.
Întreruperea studiului însemna sfârșitul creației pentru ea.
Prea târziu însă pentru a o doborî definitiv.
Lila știa deja cum să se salveze.
O vreme a continuat să citească cărțile pe care i le dădea Lenu, prietena ei genială. La 11 ani Lila a creat o pereche de pantofi care au devenit un reper al industriei locale. Toți pantofii din oraș au avut ca sursă de inspirație pantofii creați de această fetiță la doar 11 ani.
Lila s-a căsătorit la 16 ani cu un băiat dintr-o familie înstărită.
Avea o locuință proprie, mare și spațioasă, mobilată elegant, cu telefon și televizor, cu vedere directă către Vezuviu. Lila a extins cu succes mezelăria familiei soțului ei, a înființat cu și mai mare succes o fabrică de încălțăminte care își avea originea în chiar pantofii creați de ea la 11 ani.
Apoi, în seara nunții și-a dat seama de greșeala imensă pe care o făcuse, căsătorindu-se cu băiatul mezelarului. Bătută cu bestialitate de propriul soț, violată cu brutalitate în chiar voiajul de nuntă, Lila s-a refugiat în brațele unui băiat cult cu care adora să discute subiecte din cărțile pe care le citea.
Știa că în orice moment putea fi omorâtă în bătaie de soț sau alungată de familie.
Lila nu s-a luptat doar cu soțul și cu familia ei. Lila avea împotriva ei toată societatea napoletană, tot sistemul corupt în care viețuia.
Cu toate acestea, când viața nu i-a oferit ceea ce-și dorea, Lila își lua singură. Cu orice risc.
Lenu, prietena ei din copilărie s-a salvat prin aceeași metodă.
Prin continuarea studiului și păstrând viu focul creației în interiorul ei. A terminat școala, a mers la universitate, a absolvit-o cu succes. A scris apoi o carte. Asta a fost creația ei. Așa cum și-a stabilit de mică. O carte care își avea sămânța în ‘La fata blu’ a Lilei, scrisă la 11 ani. O carte pe care Lenu a avut-o în ea timp de 23 de ani. Pe care atunci când a scos-o pe piață, rafinată, coaptă, crescută, a fost un succes.
O operă de artă creată din altă operă de artă.
2 fetițe care se luptă cu inegalități sociale, cu sisteme politice, cu o sărăcie cruntă, cu condiții mizere de trai, care învățau pe masa de călcat a mamei, care munceau ca să își poată procura cărți.
2 fetițe care au știut dintotdeauna că singura metodă prin care se puteau salva era să creeze. Să se susțină una pe cealaltă în acest demers.
Nu știu de ce avem senzația că reușitele materiale și banii acumulați reprezintă un standard la care trebuie să ne raportăm. Sau un standard care ne asigură fericirea.
Dar știu că aceste două fetițe au dus o viață fericită. Plină de greutăți, de neajunsuri, într-un mediu ostil și greoi, ele și-au creat un destin propriu.
Au știut să evolueze continuu. Dincolo de mediul superficial și condiția materială precară în care s-au născut și în care toți ceilalți erau prinși în capcană. Legați de mâini și de picioare.
Pentru toți ceilalți, acest mediu a fost ca o condamnare la moarte.
Ele și-au luat amândouă lucrurile trebuincioase pentru a evolua.
Ele și-au creat viața.
Lila și Lenu, în cartierul lor sărac din Napoli, au fost precum Pablo Picasso:
“- De ce dansezi?
– Nu e nevoie să dansez, dar eu dansez.
– Sunteți un artist plastic dansator?
– Da… sau un dansator care pictează, cum preferi tu.
– De când dansezi?
– Dintotdeauna.
– La ce te gândești când dansezi?
– La nimic, îmi pare rău.
– Ce simți când dansezi?
– Dragoste
– Dragoste?
– Da, da.
– Dar de ce?
– Nu există un de ce pentru dragoste
– Tu simți altceva?
– Viața.
– Ce vrei să spui?
– Unii, doar unii, fac pe acest pământ ceva pentru ce au fost creați. Aceștia trăiesc. Alții supraviețuiesc. Cine dansează trăiește.
– Dansul este un lucru esențial?
– Este respirația esențială? Ți-am răspuns la întrebare?
– Dar există un „preț” pentru această alegere.
– Pentru a dansa? Da, există.
– Și este scump?
– Nu contează.
– Ai plătit acest preț?
– Și încă mai plătesc pentru el.
– Obișnuiai să dansezi pentru cineva…
– În plus, vreau să spun, nu doar pentru cineva, pentru un motiv. Dansezi pentru că te-ai născut să dansezi, pictezi pentru că vopseaua există deja în tine, pur și simplu o eliberezi. Asta se întâmplă cu dansul, pur și simplu o eliberezi, se mișcă în interiorul tău; dacă nu o eliberezi, ea este capabilă să… nici nu-mi pot imagina. O furnică își face treaba fără întrebări, păsările zboară fără întrebări, peștii înoată… oamenii, unii ucid, alții preferă să facă ceva pentru ce au fost creați:… Eu dansez, eu pictez, eu iubesc.
– Întotdeauna dansezi?
– Doar când simt asta.
– Și când simți asta?
– Când dansez. Tot timpul.”
Oricine și orice încearcă să ne abată de la acest drum, contribuie la nefericirea noastră.
Urmărește traseul unui copil cu rezultate remarcabile la învățătură. Urmărește-i traseul la 40-50 de ani. Urmărește-ți propriul traseu.
“Cum îți vei măsura viața?”, de Clayton Christensen mi s-a părut o carte genială, pe care ți-o recomand cu drag.
În final, am o curiozitate.
“Dacă ar fi să creezi ceva, orice, care ar fi acel lucru?”
Mulțumesc @Elena Ferrante
