“Poate că ești deja fericit și nu știi”
“Cea mai nobilă plăcere este bucuria înțelegerii”, Leonardo da Vinci
Am avut acum puțin timp o sesiune de coaching cu Victoria. Victoria, 39 de ani, antreprenoare, deține o afacere de succes de câțiva ani, este din Ohio, SUA, unde și locuiește împreună cu soțul și cei trei copii.
Am discutat despre faptul că soțul ei, Antonio vrea să extindă grădina de legume, lucru care ei îi provoca un stres și disconfort foarte mari.
Dar s-a dovedit că nu grădina de legume în sine o deranja. Victoria este adepta mâncatului sănătos și al petrecerii timpului în natură. Ci faptul că o dată extinsă, grădina urma să fie lăsată de izbeliște atât de către soțul ei, cât și de către copii (mari fiind, nu și-au manifestat niciunul vreo dorință aprigă de a plivi roșiile sau ceapa nici în formula grădinii mai mici, darămite extinsă).
În timpul sesiunii, Victoria a făcut niște descoperiri care i-au dat de gâbdit. Și-a amintit că Antonio, soțul ei, și-a cumpărat un yacht pe care l-a folosit o dată în primul an. Apoi i s-a părut neinteresant și complicat să parcurgă din nou logistica scoaterii lui la apă, sincronizarea cu prietenii etc. După câțiva ani, Victoria a trebuit să-l vândă aproape pe nimic.
Victoria și-a mai amintit că Antonio și-a cumpărat, tot cu câțiva ani în urmă, un Jeep vechi, de epocă, în care a investit foarte mulți bani ca să-l repare. Nu i-a plăcut cum evoluau lucrurile, iar în final, Victoria a făcut un calcul și toată povestea i-a costat mai mult decât dublu față de achiziția unei mașini noi, fiabile. Bineînțeles că tot ea a trebuit să gestioneze vânzarea lui.
Nu mai devreme decât astă vară, Victoria și-a amintit că a trebuit să zugrăvească proprietatea cumpărată acum 2-3 ani care lui Antonio i-a plăcut foarte mult. A fost surd la observațiile inspectorului tehnic cum că proprietatea are nevoie de reparații capitale foarte costisitoare. Lucrări pe care a trebuit ca Victoria să le gestioneze integral (zugrăvitul complet al proprietății de 450 mp, atât pe interior cât și pe exterior).
De altfel, stresul provocat de decizia de a zugrăvi l-am dezbătut astă vară, tot amândouă, tot în cadrul unei sesiuni de coaching.
Well, dincolo de apetența lui Antonio de a experimenta lucruri noi pe seama cărora, recunosc, ne-am amuzat copios, Victoria a descoperit că rădăcina problemei ei nici măcar nu avea de-a face cu Antonio. Ani de zile (de fapt niciodată) Victoria nu a avut curajul să-și spună părerea deschis. Pur și simplu o posibilă confruntare, un posibil refuz, o făcea să dea înapoi. Niciodată nu a simțit că mai are energie și pentru asta.
Victoria a descoperit multe multe lucruri despre ea de care nu avea habar. Niciodată nu și-a alocat timp pentru a-și răspunde la întrebări simple care o sâcâiau chiar cu mult înainte de a-l cunoaște pe Antonio. Și-a imaginat cumva că sunt normale. Nu întrebările. Ci modul nefericit în care se simțea gândindu-se la anumite lucruri lăsate fără răspuns.
Niciodată nu s-a gândit că o simplă discuție poate fi atât de revelatoare și că poate afla lucruri atât de fascinante despre:
Însă, așa cum probabil știi și tu, lucrurile nerezolvate se amplifică în timp. Niciodată nu se rezolvă de la sine. Doar se agravează.
De aceea eu nici n-aș numi coachingul, coaching.
L-aș numi dialog. Stat de vorbă între oameni, ca oamenii. ‘Față către față’ cum zic bunicii noștri. Să te uiți drept în ochii omului. Și el/ ea în ai tăi. De fapt, o interogare deschisă și onestă. De fapt nu deschisă, ‘completely cut open’, cum ar spune englezul.
Coachingul ăsta nu numai că nu este o știință nouă, dar mai mult decât atât, își are rădăcinile în urmă cu peste 2500 de ani.
Socrate a stabilit faptul că nu poți depinde de cei care dețin „autoritate” pentru a avea cunoștințe și înțelegeri solide. El a demonstrat că oamenii pot avea putere și poziție înaltă și totuși pot fi profund confuzi și iraționali.
Tot Socrate a susținut că pentru ca un individ să aibă o viață bună sau să aibă una care merită trăită, el trebuie să fie un interogator critic și să posede un suflet interogativ. Astea nu sunt lucruri pe care să le lași pe altădată pentru simplul motiv că viața este prea scurtă.
Cu alte cuvinte, pentru a fi fericit, trebuie să-ți interoghezi sufletul.
Tot Socrate a stabilit importanța faptului de a pune întrebări profunde care să cerceteze profund gândirea înainte de a accepta ideile ca demne de crezare.
Așadar, coachingul ăsta – care menționează că responsabilitatea unei decizii sau a unei acțiuni aparține în integralitate clientului, în urma procesului propriu de reflecție, analiză, raționalizare și judecată, își are izvorul în gândirea critică. Iar gândirea critică nu este altceva decât un concept filosofic vechi de când lumea și pământul, care identifică capacitatea intelectuală și mijloacele de a judeca și de a fi capabil să discerni.
Gândirea critică este îndreptată spre interior cu intenția de a maximiza raționalitatea gânditorului.
De altfel, nu se folosește gândirea critică doar pentru a rezolva probleme – ci și pentru îmbunătățirea propriului proces de gândire.
Pentru plăcerea unei conversații profunde. De dragul de a-ți lărgi orizontul sau perspectiva. Ai întâlnit și tu astfel de oameni? Te simți minunat în preajma lor, nu-i așa? Ați sta de vorbă ore în șir, nu-i așa?
Gândirea critică are cel puțin 7 trăsături (critice, desigur 🙂):
Definită în diferite moduri (că de-aia e gândire și de-aia e critică), există un acord general cu privire la componenta sa cheie: dorința de a ajunge la un rezultat satisfăcător, iar acest lucru ar trebui atins printr-o gândire rațională și o manieră orientată către rezultate.
În plus, pentru a pune în operă cele 7 trăsături, mai este nevoie de ceva.
De o conexiune umană puternică și autentică între cei doi participanți. Este de altfel motivul pentru care cred că nu există nicio șansă de reușită a acestei discipline (coaching, dialog, conversație sau cum vrei tu s-o numești) dacă se practică pe grupuri sau mase largi de oameni.
Unu la unu este formula ideală sau grupuri mici de maxim 12 persoane (ca să rămânem la o cifră plină de simbolism și semnificație).
Și să includem componenta pe care oamenii ăștia de știință par că o ignoră complet, dar eu știu că e indispensabilă. Componenta de distracție, de a te simți bine. Fie că e un singur partener, fie că e un grup restrâns de oameni cu care simți că rezonezi profund. Sau mă rog, cel puțin în punctele esențiale.
De altfel, Keith Stanovich credea că testarea IQ-ului modern ar putea măsura cu greu capacitatea gândirii critice. Conform acestuia în “Cum să gândești corect despre psihologie”, dacă îți dezvolți suficient abilitățile de gândire critică, ești capabil să te protejezi mai bine.
Mai exact:
Așa că cel mai puternic predictor ca o persoană să se deschidă și să se conecteze cu tine este faptul ca tu accepți și respecți cine este acea persoană și ceea ce are ea de spus. Atât.
O persoană se deschide când știe că nu o vei judeca și că îi apreciezi perspectiva indiferent de cât de diferită este de a ta.
În acel moment, acea persoană de simte valorizată, apreciată, văzută, respectată.
De altfel, conform studiilor, există dovezi clare că respectul sincer este cel mai puternic stimulator al capabilității unei persoane de a interacționa cu o altă persoană.
Când vine vorba de a crea un spațiu de încredere și respect, a te simți respectat, bate orice alt factor, fie el puterea materială sau autoritatea coach-ului (sau dezvoltatorului, sau guru-ului sau orice ar fi el), chiar și nivelul de compasiune manifestat de către acesta (dacă este cazul).
Altfel, cum poți respecta o persoană dacă nu știi nimic despre ea? Sau cum o poți ajuta?
O persoană are încredere în tine când simte că intenția ta este îndreptată înspre binele ei iar convingerea ta în abilitatea ei de a reuși este autentică.
Posibil ca acesta să fie motivul pentru care doar 3% dintre oamenii care încep cursuri motivaționale, le și termină.
Și cam spre 0% dintre ei le pun și în aplicare.
Vorba lui Paolo Borzacchiello în cartea lui “Poate că ești deja fericit și nu știi”:
“Sunt un tip care a studiat câteva lucruri, le-a pus în practică, a avut parte de dezamăgiri și de rezultate și dorește să transmită mai departe ceea ce a descoperit, fără pretenția de a deține adevărul absolut, dar cu inima unui om care vrea să-și aducă contribuția. Lucru pe care l-am făcut, de altfel, în ultimii 20 de ani, începând cu cursurile motivaționale inspirate din escrocheriile de peste ocean, care se bazează pe gândirea pozitivă, NLP, gândirea cuantică, legea atracției și orice alt tertip util pentru a umple buzunarele celor care bat câmpii, în detrimentul atâtor bieți oameni care sunt în căutarea unor răspunsuri și a unei vieți fericite pe care, din păcate, nu o vor avea niciodată. Pentru că ea nu există.”
Tu te-ai întrebat vreodată cine ești tu? Ce te face cu adevărat fericită?
Featured Post