Acum câteva luni una dintre prietenele mele care locuiește în altă țară, și-a pierdut fiul. La auzul veștii, am paralizat. Am încremenit. În astfel de momente, pare că se termină brusc aerul. Urmează zile în care oftezi, nu respiri. Nu am putut procesa vestea mult timp. A fost răvășitor. Și încă este. Gândul îmi fuge(a) necontenit la ea. 

Atunci când unei persoane dragi nouă i se întâmplă o durere atât de mare, mai presus de faptul că empatizăm cu ea, simțim și o durere pe care nu o putem înțelege și care vine din faptul că știm că anumite gânduri și plăceri ale acelei persoane dispar sau sunt profund modificate pentru totdeauna. 

Creierul nostru nu poate procesa o astfel de pierdere. Nu are această capacitate. Are legătură, se pare, cu faptul că nu concepem că așa ceva ni se poate întâmpla și nouă. Indiferent de vârstă, ne este greu să ne gândim că la un moment dat nu vom mai fi. Vom dispărea și noi. Fizic, cel puțin.

Într-una dintre ședințele de coaching, avută imediat după aflarea tragicei vești, am abordat subiectul cu una dintre colegele mele, ea deja coach cu toate gradele luate. Să-i spunem Linda, o tipă faină, care locuiește la New York. Cu Linda am avut chimie încă de la început motiv pentru care și facem practică împreună adeseori.

Structura unei ședințe de coaching este să expui o problemă care te preocupă în acel moment, în scopul găsirii unei soluții.

Și am început. I-am spus Lindei problema mea. I-am spus cât de copleșită și cât de neputincioasă mă simt. I-am spus că nu cred că există vreo situație similară în care cuvintele să fie de prisos. I-am spus Lindei, plângând, tot ce am simțit, toată durerea, toată compasiunea, toată dorința mea arzătoare și profundă de a fi alături de prietena mea și de a o ține în brațe. 

Linda m-a ascultat. O simțeam de acolo, din camera ei de la New York că e alături de mine. O simțeam din ochi că mă ține în brațe. 

După ce a trecut puțin șocul veștii cumplite și ochii i-au revenit la dimensiunea normală de dinainte, Linda m-a trecut prin tot procesul de coaching. Ședința a durat o oră. Dintre cele 8 competențe pe care un coach le învață, deși problematica era una extrem de complexă, la ‘menținerea prezenței și la ‘ascultarea activă’, a excelat.

Linda mi-a transmis că e stăpână pe ea, asigurându-mi  spațiul necesar pentru a mă deschide și a scoate la iveală durerea provocată. 

Linda mi-a transmis că este confortabilă să lucreze într-un spațiu în care multe lucruri îi erau necunoscute, emoțiile mele puternice năvălind înspre ea ca un tăvălug.

Linda mi-a transmis că îmi lasă tot timpul din lume să reflectez eu însumi, să tac, să gândesc, să procesez, să internalizez. 

Linda mi-a transmis că se concentrează pe ceea ce spun dar și pe ceea ce nu spun pentru a mă încuraja să mă exprim cât mai bine pot eu în situația dată, și astfel să mă ajute să înțeleg și să integrez durerea în contextul istoricului meu, al propriului meu sistem de valori, pe care Linda le cunoștea din ședințele noastre anterioare.

În fișa de observație de la sfârșitul ședinței, Linda a primit notă maximă din partea mea la toate competențele necesare unui coach.

Așa aș fi și rămas cu impresia, doar că la puțin timp după, s-a întâmplat ceva uluitor pentru mine care mi-a arătat, vaaai, cât de tare m-am înșelat! 

Pentru că la scurt timp de la ședința de coaching cu Linda, am intrat în zona de examinare orală. Parte din această examinare, trebuie să prezinți mai multe ședințe înregistrate cu clienți de-ai tăi care să-ți ateste nivelul de cunoștințe asimilate. Prezentarea înregistrărilor are loc alături de alți doi colegi din cadrul școlii.

Și ce crezi?

Una dintre cele 2 colege de-ale mele, a prezentat o înregistrare a unei ședințe cu … Linda. 

Linda, coach-ul meu. 

Doar că acum Linda era clientul și Coach era o altă colegă, prezentă în sala virtuală de examinare.

Și care crezi că era problema Lindei?

Problema Lindei era cu nu știa să se confrunte și să-și gestioneze emoțiile puternice legate de dispariția cuiva drag. 

Nu-mi venea a crede!

Linda mărturisea deschis cât e de vulnerabilă în situația unei probleme similare cu a mea. Cât de tare a răscolit-o și a tulburat-o ședința noastră, evident păstrând anonimatul numelor. 

Linda mărturisea deschis că în interiorul ei se derula o furtună emoțională puternică, pe care ea însăși o controla cu greu.

Linda mărturisea deschis că era invadată de emoții din propriul ei trecut, din propriul ei istoric, care au ieșit la iveală cu ocazia discuției noastre.

Linda mărturisea deschis că îi era teamă că nu-mi oferise destul spațiu și timp și empatie, și compasiune, fiindu-i în permanență teamă că nu face destul.

Într-o ecuație simplistă a vieții, pe axul durere/ plăcere, aceste discuții în lanț, au capacitatea de a ne aminti cât de fragili suntem și câtă nevoie avem unii de alții. 

Milan Kundera spunea că cea mai nobilă calitate umană este compasiunea. 

“Compasiune” înseamnă „cu” = com. 

Rădăcina înseamnă „suferință” = passio.

Compasiune = Cu suferință

Forța secretă a compasiunii, etimologic vorbind,  o inundă și o pune într-o cu totul altă lumină, conferindu-i un sens mult mai larg.

A avea compasiune înseamnă nu numai a putea trăi cu tragedia celuilalt, ci și a simți alături de el orice emoție: bucurie, anxietate, fericire, durere etc.

“Compasiunea (cu ‘suferință’) înseamnă capacitatea maximă a imaginației afective, arta telepatiei emoționale”, Milan Kundera 

De aceea, în ierarhia sentimentelor, compasiunea este supremă.

Îmi vine în minte un alt concept. Cel al Bibliotecii Umane. 

Noi oamenii, suntem o imensă bibliotecă umană. Cărți așezate pe rafturi. Fiecare cu poveștile noastre, reale și imaginare. Pe care ni le-am spus, care ne-au fost spuse sau pe care le inventăm.

Iei o carte în mână, îi citești titlul, câteva review-uri, răsfoiești pe îndelete câteva pagini. Apoi, dacă-ți stârnește curiozitatea și ești convinsă că ai ‘chimie’ cu ce ai citit până în acel moment, o citești până la final.

Ce faci de fapt? Ai o conversație imaginară cu un partener mut. Chiar dacă citind cărți bune ai ocazia nemaipomenită să intri în conversație cu cele mai rafinate, sclipitoare și ascuțite minți din zilele noastre și din secolele trecute, rămâne totuși această particularitate. Conversația are loc sub forma unui monolog. Partenerul tău de conversație, autorul cărții, nu-ți poate răspunde.

Dar cum ar fi să ai o astfel e conversație cu un partener real? Să ai un dialog în loc de monolog.  Cu un partener viu. În carne și oase. Care să fie viu, curios, flexibil, uimit, mirat la modul cel mai autentic și pur de ființa care i se deschide în față. 

Ei bine, despre asta cred eu că este Pure Coaching-ul. 

Partenerul tău de discuție nu trebuie să fie cel mai rafinat, sclipitor și ascuțit (la minte, evident) om de pe planetă. Dar e important totuși să fie pasionat de cunoaștere. De evoluție. De văzut lucrurile din diverse unghiuri. Noi perspective. Noi înțelesuri. Care poate sunt sub nasul tău, dar din diverse motive nu ai fost conștient de ele până atunci. Să înțeleagă și să aibă noțiuni robuste de psihologie, filosofie, business, sport, nutriție etc. Din cărți adevărate pe care să le fi studiat și învățat temeinic. Să fie spiritual, să aibă simțul umorului. Să nu simți când trece o oră alături de el. Să îți dorești mai mult și mai mult. Să simți că ești mai bun în urma acelei întâlniri. Că ai învățat ceva. Că te-a pus pe gânduri cu ceva. Nu știu, o nouă perspectivă, o nouă carte, o metaforă, o întrebare pe care nu ți-a mai pus-o nimeni niciodată până atunci dar care ți-a zdruncinat destul de mult sistemul de valori. Constați că descoperi niște lucruri la care te mai gândești și tu adesea dar pe care ți le-ai zăvorât demult în minte și suflet. Le-ai pus la împietrit.

Într-un cuvânt, să simți bucurie. Ca atunci când citești o carte bună. Sau când bei un vin bun într-o companie plăcută. Să te simți bine cu tine. Și cu partenerul de dialog. 

Să ai sentimentul acela că nu trebuie să te (mai) ascunzi. Libertate cred că îi spune.   

Și, mai mult decât atât, și poate chiar mai important, este imperios necesar ca el să fie prezent, acolo. Cu tine, față în față. Cu ochii larg deschiși spre tine (și tu pe el), plin de curiozitate, observându-te cu atenție, deschis, receptiv, nescăpându-i nici cel mai mic gest pe care îl faci. Și cel și cel mai important, e crucial să fie capabil de compasiune.

Eu cred că Pure Coaching-ul se aseamănă foarte mult cu conceptul de Biblioteca Umană. 

De fapt, cred că Pure Coaching-ul asta și este. O bibliotecă de oameni. 

În loc să împrumuți o carte, împrumuți o ființă umană. Poți să o împrumuți până te faci tu bine. Nu beneficiezi de ființa umană doar 10 minute sau 30 de minute. O dată și gata. Nu. Ce să rezolvi în 10 minute? Sau în 30? 

Pure Coaching-ul se aseamănă foarte mult cu spiritualitatea, din cel puțin 2 perspective. 

Tu ești la cârmă. Tu ajungi unde vrei să ajungi. Tu rafinezi, ajustezi, îmbunătățești, ceri ajutor, cauți resurse. 

Isus i-a zis: “Credința ta te-a vindecat! Du-te în pace și fii vindecată.”

Mai exact, credința ta. Ea te vindecă. Cunoștințele, cunoașterea, studiul. Deciziile pe care le iei. Și toate investițiile pe care le faci în tine ca om, în primul rând. Și un pic de noroc, că tot ne place știința și cunoaștem legile probabilităților. Asta dacă vrei să ajungi următorul Elon Musk în 10 ani și îți dai seama că au trecut 30 și tu n-ai descoperit nici măcar următorul Google.

A doua perspectivă este aceea că ești conștient că nu știi totul. Prin urmare, nu știu cât învață clientul tău, dar tu, pornești de la premiza că vei învăța o grămadă de lucruri. Vorba ceea, “cu cât știi mai mult, cu atât știi că nu știi“, Aristotel. 

Pure Coachingul este o resursă inepuizabilă de cunoaștere pentru noi toți. Ne putem face atât de mult bine unul altora. Ne aduce pe unii în fața altora. Ne face să ne privim unii pe alții în ochi. Ne face să conștientizăm cât de mult avem nevoie unii de alții. Ne ajută să depășim cele mai tragice momente. Dar și să ne bucurăm atunci când e cazul. Ne ajută să ne recăpătăm umanitatea. Să fim empatici. Plini de  compasiune. De iubire.

Ai evada într-un loc al Pure Coaching-ului în 2025?