Am ascultat recent un podcast al unui ‘om de succes’ care îndeamnă oamenii ‘să ajungă la măreție’. Discursul pune accent pe faptul că orice om, prin disciplină, programatic, având structură și metodă, poate atinge succesul. Poate deveni măreț. Îți faci un sistem, te ții de el și devii măreț. Dacă ratezi, greșești, te ridici din nou și încerci. Nu ești măreț acum? Nu înseamnă că nu vei putea în viitor. Nu ești măreț încă. Dar cu siguranță, prin perseverență, vei fi într-o zi. 

Mi se pare extraordinar. Sunt complet de acord, că oricine, dar absolut oricine, poate realiza ceea ce-și pune în minte. 

Doar că pe parcursul unei ore întregi a menționat cu un zâmbet îngăduitor, pe repede înainte, componenta prosocială a unui astfel de program de ajungere la măreție. Poate 0.5% din timp. Restul, de 95.5% s-a concentrat pe cât de măreț poți și trebuie să fii.

Ce înseamnă componenta prosocială în opinia dumnealui? Păi înseamnă 2 lucruri:

• “Să nu-i încurci pe alții”
• “Să aduci ceva beneficii celorlalți”

Sistemul meu nervos central s-a destabilizat brusc când am auzit asta. Pentru că cele două deziderate de mai sus nu au nicio legătură cu Regula de Aur a lui Isus. A legilor universale. Prima și cea mai importantă, probabil, este legea unității divine. Suntem interconectați. Întrucât totul și toată lumea sunt conectate între ele în mod subconștient, ar trebui să începem să ne gândim la binele din ceilalți, iar ei se vor gândi la binele din tine. Și Buddha spune același lucru: am venit pe pământ cu două scopuri: să fim utili și să fim buni. Și doar așa putem fi fericiți.

În Regula de Aur a lui Isus din Nazareth citim spiritul complet al eticii utilității. Legea Supremă a Fericirii.

• Să-l tratezi pe celălalt așa cum ai vrea să te trateze celălalt pe tine
• Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți

Această Regulă de Aur, compusă din acești 2 piloni nu are nicio legătură cu a nu-i încurca pe alții. Și nici cu a le aduce ‘ceva’ beneficii. A nu încurca pe cineva înseamnă să te strecori, să te furișezi, să fii indiferent. Să te faci că nu vezi. Să întorci capul. A-i aduce ‘ceva’ beneficii cuiva înseamnă și să-i dai de mâncare când poate lui îi e sete. Sau să-l îmbraci când lui îi e cald. 

Sigur că poți să ajungi măreț dacă vinzi cuie și pixuri. Șuruburi și piese de schimb. Deși, personal, am dubii și aici.

Dar o relație de colaborare cu cineva înseamnă să ai cel puțin 2-3 dialoguri pe teme profunde care privesc persoana respectivă. Nu pe tine și nici pixurile și nici metoda ta. Ci persoana respectivă. Cu problemele, nevoile și dorințele ei specifice. Individuale.  Cu trecutul ei unic. Cu prezentul ei. Cu perspectivele și cu modul în care se proiectează ea personal în viitor. Poate pentru prima oară, în urma discuției cu tine. 2-3 dialoguri în care persoana vorbește 80% din timp. Tu taci și asculți. Și ești acolo, alături de ea. Plină de curiozitate. De empatie. De suport emoțional. Psihic. Plină de o dorință maximă de a o ajuta să (se) înțeleagă, să descopere, să conștientizeze, să rezolve, dacă își dorește acest lucru. Știind că ai tot potențialul din lume, ca orice ființă umană, sacră, să îți depășești condiția, să vezi lucrurile într-un mod cum poate nu le-ai văzut 30 de ani sau 40 sau 50 și să îți dorești să devii mai bun. Mai puternic. Mai curajos. Dar n-a avut nimeni niciodată până acum timpul și răbdarea de a trece de prima întrebare. Majoritatea dintre noi sărim cu soluția. Cu metoda. Știm noi mai bine.

Dar nu de asta avem nevoie. 

Avem nevoie să ne ascultăm.

Să ne înțelegem trecutul.

Să ne proiectăm în viitor ceea ce ne dorim cu adevărat.

Să ne dăm voie să fim noi înșine.

Să ne rezolvăm problemele și angoasele din copilărie. Atât de puternice și copleșitoare că nu am avut niciodată curajul să ni le mărturisim vreodată. Nici măcar celor apropiați. Nu le-am vorbit niciodată cu nimeni. Nu le-am rostit niciodată cu voce tare. Ni le-am înnăbușit ani de zile. 

“Și profesorii și învățăceii dorm în front pentru că nu mai există niciun dușman pe teren.” John Stuart Mill

Dacă nu există cineva să (ne) pună întrebări, desigur.

Aceste 2 pârghii constituie “perfecțiunea ideală” a întregii morale utilitariene. Asta înseamnă să fii util și bun, conform Legii Utilității sau Legea Celei Mai Mari Fericiri:

• În primul rând legile și aranjamentele sociale care plasează interesul individual pe cât posibil în armonie cu interesul comunității, al întregului 
• În al doilea rând, educația și opiniile, care au o putere atât de vastă asupra caracterului uman, ar trebui să-și folosească puterea de așa manieră încât să inoculeze în mintea fiecărui individ  o asociere indisolubilă între fericirea lui personală și fericirea întregului 

Avem nevoie să vorbim între noi. Unul cu celălalt. În grupuri restrânse. Să formăm mici comunități. Nu putem deveni măreți prin indiferență. Prin ignorare. Prin trivializare. Prin a nu face rău. Prin a aduce ‘ceva’ beneficii.

Avem nevoie să scăpăm de măreție.