Îi citesc fetiței mele, seara, înainte de culcare, cu voce tare, de când avea cam un an. Numai așa adoarme. De vreo lună jumătate îi citesc “Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Am iubit cartea asta în copilărie. Aveam cam tot vârsta fetiței mele când am citit-o. 10-11 ani. Am fost impresionată, atunci, de puterea zeilor. Am fost mirată de naivitatea, fragilitatea și neputința oamenilor.

Acum, am vrut să o cumpăr nouă dar nu am găsit-o reeditată. M-am dus la mama și am căutat cele două volume pe care le-am citit eu în copilărie. Cu coperți de carton, frumos ilustrată, cu poze. Le-am găsit pe ambele, învechite, cu paginile îngălbenite. Ca tot omul, am și eu nostalgiile mele. Coperțile au cedat, dar eu sunt foarte fericită că îi pot citi Mariei din aceeași carte pe care am citit-o când aveam vârsta ei.

Suntem deja bine trecute de volumul doi, dar ce mi se pare incredibil este că nu-mi aduc aminte să fi perceput atunci, în copilărie, duritatea, răzbunarea, ura, invidia, angoasa, frica, răutatea minciuna, înșelăciunea, intriga și altele multe. Toate din același registru. Sentimente nutrite și revărsate de zei împotriva oamenilor. 

Ori de câte ori un zeu constată că vreun muritor este mai frumos, mai înțelept, mai puternic, mai isteț, coase mai bine, aleargă mai repede, e mai bun vânător, are părul mai blond și cosițele mai dese etc, represaliile sunt crude. De o cruzime fără precedent.

Cerul, negru se cutremură și stă să cadă de mânia lui Zeus. 

Sau dimpotrivă, același Zeus se transformă într-o ploaie fină de aur, un taur, un vultur sau o lebădă – vicleșuguri dibace pentru a cuceri naive muritoare. Care cad apoi victimă geloasei și răzbunătoarei Hera. Și tot așa.

Oamenii sunt pedepsiți crunt, torturați, vulturul lui Zeus îi mănâncă zilnic ficatul lui Prometeu, Heracle e trimis să lupte cu 12 monștri și supus la multe alte năucitoare cazne. 

Ce greșeli au făcut Prometeu și Heracle? 

Prometeu a ‘greșit’ că adus oamenilor focul, atrăgând mânia lui Zeus.

Heracle a fost fiul lui Zeus și al Alcmenei, pe care Zeus a sedus-o luând înfățișarea soțului ei, atrăgând mânia și răzbunarea Herei. 

Mările și oceanele tulburi riscâ să înghită pământul cu totul într-o clipită la cea mai mică neliniște a lui Poseidon. Atena, Artemis, Ares, Apollo, Hebe, Demetra sau Hestia. Hermes, isteț dar viclean, hoț și mincinos, hărăzit ca hoț al comerțului, hoților și drumeților. 

Mă uit cu coada ochiului la Maria să-i văd reacțiile. O văd că e surprinsă. Face ochii mari. Și eu îi fac mari. Singurele întrebări pe care mi le pune referitoare la cartea asta, au fost: “Dar de ce face atâta rău?”.

Nici nu știu pentru cine e mai benefică lectura de seară cu voce tare. Pentru ea sau pentru mine. 

Revenind la zei și la oameni.

Acum o săptămână socrul meu a decedat. Ne-am dus la Târgu Mureș la inmormântare. Mi-a fost cumva teamă să o expun pe Maria. A fost prima oară când a văzut în realitate o persoană decedată. Dar mi-am spus că e destul de mare și destul de puternică. Și e bunicul ei.

Preotul și-a finalizat predica la slujba de înmormântare cu o remarca simplă: “Iubiți-vă copii.” 

Nu știu ce efect are asupra ta decesul unei persoane. Cu atât mai mult, al unui membru al familiei. Te pune față în față cu realitatea. Ne readuce aminte că nu suntem zei. Că suntem muritori.

Ne readuce aminte că cititul cu voce tare copilului înainte de culcare poate fi una dintre cele mai prețioase activități pe care le faci în viață. Sau o plimbare în parc. Sau în pădure. Sau clătitele de dimineață (chiar dacă le faci tu singură și eu doar le mănâncă). Sau un film de copii la care vă uitați împreună. 

Acestea sunt adevărate fapte de iubire. Fapte de iubire care:

• Construiesc empatie
• Creează o relație de amor pe viață cu cititul 
• Dezvoltă abilitățile de vorbire și ascultare
• Facilitează conversații importante și/ sau dificile
• Activează și dezvoltă imaginația
• Este distractiv (mai puțin dacă citești ‘Legendele Olimpului’)

Adesea, în calitate de muritori, riscăm cu obstinație să vedem adevărata noastră poziție în Univers. Trecem prea ușor cu vederea neputința noastră și, mai ales, neimportanța noastră în ordinea universală.

La fel ca în arta lui Kersting unde simplitatea e redată simplu. O femeie care brodează. Sau care călătorește. Un bărbat care citește.  

Dar lucrurile simple sunt cele mai grele. 

„Simplitatea este cel mai greu lucru de realizat, din punctul de vedere al Orientului. Nu sunt sigur că Occidentul înțelege măcar simplitatea.”

Kersting nu era naiv: el înțelegea cum funcționează războiul, politica și afacerile. Arta lui e un profund manifest politic. Atât de simplu că și un copil îl înțelege.

Dar tocmai pentru că a înțeles acest lucru, a fost dornic să arunce lumina reflectoarelor în altă parte. Arta sa a fost – în sens profund – politică, prin faptul că a articulat o viziune a modului în care ar trebui să trăim în mod ideal.

A criticat în mod ascuns generalii militari și împărații, lideri de afaceri și actorii.  Spunea că fluturarea steagurilor la mitinguri sau dorința de a părea important la diverse întâlniri e foarte bună, dar că adevăratele bătălii se dau de fapt în altă parte.

Unde? 

În încercările existenței obișnuite ale vieții de zi cu zi. Ceea ce contează într-o victorie adevărată este capacitatea de a rămâne calm în fața provocărilor, de a nu dispera, de a nu ceda amărăciunii, de a-ți învinge paranoia, de a descifra propria minte și de a acorda atenția cuvenită momentelor mici, zilnice și trecătoare de bucurie și grație.

Sau, altfel spus, cum spune preotul: ‘Iubiți-vă copiii.’