“Atunci când educația îți limitează imaginația, se numește îndoctrinare.”, Richard Feynman

Odată a venit la noi în vizită o verișoară de-a mea cu mama ei și cu fetița lor. Avea pe atunci în jur de 11 ani. Am pus masa și când am servit supa, i-am dat fetiței farfuria plină. Mama i-a luat imediat farfuria spunându-i că sigur o s-o verse toată pe jos. Bunica a completat ceva de genul că mie, însărcinată fiind, fețe de masă murdare îmi mai lipsesc. Am sărit în apărarea fetiței. Mi s-a părut nedrept. Îi citeam umilința pe față.

Apoi, în timpul mesei, dezbătând diverse subiecte, am întrebat-o și fetiță ce părere are despre ceva mai important. A privit-o întrebătoare pe mama ei, care a răspuns imediat: “Nu știe ea lucruri de genul ăsta”. 

Nu aveam copii pe vremea aia dar mi-a rămas în chipul copilei.

Mi s-a părut efectiv un strigăt de ajutor. 

De parcă sarcina ei era să se miște pe traseul și în interiorul ales cu grijă de părinți și profesori. Era, evident, un copil extrem de inteligent. Se conforma conștiincios cerințelor ‘din afară‘. Avea pereții camerei ei doldora de diplome, premii, cupe, planglici și pănglicuțe.

Dar modul acesta de supunere forțată în fața unor reguli asupra cărora nu avea niciun cuvânt de spus… docilitatea ei …  păreau un antrenament subtil de masochism intelectual.

Mă gândeam cât potențial de creativitate irosit. Imaginație căreia i se trăgeau obloanele dintr-o privire scurtă și fermă. Un strâns de buze al mamei îi îngheța instant zâmbetul pe față. 

Mă gândeam cum ar fi să lași un asemenea copil (și orice copil, de altfel) să vorbească. Să-l lași să se exprime. Să-l îmboldești să gândească. Să-i stimulezi imaginația.

Nu să o înveți să tacă. Să se conformeze. Să mănânce frumos ce i se pune în farfurie. Să învețe foarte bine. I se ofereau atât de multe lucruri. Majoritatea copiilor din lumea asta nici nu visează să aibă ce are ea. De-a gata. 

Ea doar trebuia să performeze. Să aibă rezultate. Să fie de succes.

Să fie ea mulțumită? Să-i placă ceea ce face? Să aibă ea păreri?

Nuuu. Păi are părinți. Profesori care știu mai bine decât ea. Au ei grijă. Ea doar să fie obedientă Și va prospera. Va atinge succesul. 

Fetița mi-a cerut ajutorul să gândească. Își cerea dreptul la demnitate. La respect. Voia să învețe responsabilitatea. Dreptul de a experimenta. Dreptul la opinie. 

Dreptul de a se bucura de orice victorie!

Ai văzut fața unui copil când în sfârșit merge?

Dar unul care învață să se lege la șireturi singur?

Dar unul care-și duce singur supa la locul lui și nu varsă nicio picătură?

De ce să-i furi tu această victorie?

Te-ai gândit vreodată că gândirea, în moduri pe care poate refuzi să ți le imaginezi, este activitatea cea mai profund democratică?

Fiecare familie este o societate în miniatură. 

Fiecare școală este o societate în miniatură.

Fiecare companie este o societate în miniatură.

În ultimii ani am lucrat mult cu oamenii. Unu la unu și în grupuri mici. Am fost surprinsă să constat cât de mult gândim cu mintea altora. Cât de mulți dintre noi, adulți fiind, avem hărți  trasate de alții și le urmăm orbește. 

Dar am lucrat și cu mine. Cel mai greu este să lucrezi cu tine însuți. Este întotdeauna să strigi din tribună că știi să înoți. Este total diferit să sari în apă și să înoți singur! Atunci înveți cel mai mult. 

Despre creativitate, imaginație, curiozitate. Despre bucurie autentică!

Ce am învățat mai exact în ultimul an de zile?

Că mergem la școală de când nici măcar nu ajungem bine la robinet să ne spălăm pe dinți. Ani de zile, mai bine de un deceniu, familia și școala sunt tot ceea credem, știm, auzim.

“Fă-ne mândri! Strălucește! Trebuie să strălucești Ți-am oferit atât de mult! Facem atâtea sacrificii pentru tine! 

Un singur lucru nu te învață familia și școala. 

Să îți urmezi regulile tale interioare. 

Să te încurajeze să descoperi alte perspective, alte căi, alte idei. Să te încurajeze să-ți creezi tu propria-ți cale. Să îți alegi tu calea.

Indiferent că ai 25, 35 sau 45 de ani. Nici la 55 nu e târziu. 

Asta am învățat în ultimul an de zile. Să gândesc și să îi îndemn și pe alții să gândească. Prin dialog. Explorare. Nu cred că există vreo activitate care să bată asta! 

Și sunt atât de mândră de mine! Eu de mine!

Și am o curiozitate: Pentru că orice fericire oricât de mică e o capodoperă, tu ce faci zilnic pentru a fi fericită?