O dată mergeam cu un prieten să recuperăm un scaun recondiționat de la un magazin de antichități. În drumul nostru, am trecut pe lângă un cimitir. Instinctiv, am întors capul, să nu văd crucile și mormintele.

M-a văzut și mi-a spus, discret, că el profită de astfel de momente pentru a reflecta o clipă la efemeritatea vieții. La cât de scurtă este. La cât de mult o irosim pe lucruri fără sens. Am devenit cu toții campioni în a ne zgâi la superficial, banal și lucios. Ne plac lucrurile obținute rapid. În viteză. Câte un pic de ici. Un pic mai mult dincolo. Dar musai, dacă trebuie puțină reflecție, puțină gândire, puțin efort, îl lăsăm baltă. 

Că nu avem timp.

Poate deja ai un job la care performezi foarte bine, poate ai și o familie, poate și un copil. Sau mai mulți. Îți merge bine. Te încadrezi în ceea ce majoritatea oamenilor numesc ‘viață împlinită’.

În ochii celorlalți te descurci foarte bine. Mergi la lucru în fiecare dimineață. Dacă ar fi să faci o descriere a vieții tale, ai avea ce să scrii. Ți-ai face un rezumat frumos, ai pune și niște poze cool. Cât ești de împlinită. Cât ești de ‘de succes’. 

Zâmbești mult. De când te trezești până seara, când te pui în pat. Și dacă ai companie și dacă nu. Deși, de multe ori, mai degrabă simți o tristețe apăsătoare. Chiar și când ești singură sau alături de ai tăi, tu zâmbești. Chiar dacă de fapt îți vine să plângi, să-ți exprimi (și) nemulțumirile, frustrările, îndoielile, pe care oricine le are în adâncul sufletului său.

Dar nu. Tu zâmbești. În cadrul familial, reconfortant, care ar putea fi cadrul perfect pentru orice tip de emoție, fie ea pozitivă sau negativă. Să se manifeste, să fie ascultată, să fie înțeleasă și discutată. Împreună. Tu zâmbești imperturbabil.

Suntem olimpici sau cel puțin campioni mondiali sau hai, măcar experți în a ‘da totul’. Avem școli (autorizate și neautorizate) care ne învață să facem asta. Trebuie să fim mândri de noi. Și ceilalți, toți ceilalți, fie că ne cunosc, fie că nu, la fel. Toată lumea (inclusiv noi), trebuie să fie mândră de noi. Să nu cumva să (ne) dezamăgim.

Ne înscriem buluc la astfel de experți. Îi ascultăm cu gura deschisă și sufletul la gură pe cel/ cea care, îmbrăcat frumos, s-a urcat pe scenă, a luat un microfon și ne spune cum să ‘fim de succes’. 

Să dăm totul.

Să căpătăm un mindset de milionar intensiv. 

Să devenim eficienți și performanți în a face bani.

Să ne îmbrăcăm așa încât să pară că avem mulți bani (nu râde că așa mi-a apărut o reclamă în feed).

Să învățăm în 11 minute istoria lumii (de jucărie, poate).

Nu ne gândim nicio clipă (în realitate decenii întregi) că suntem ființe umane. Că e firesc să simțim compasiune față de noi înșine și față de cei din jur. Că aceasta este probabil trăsătura care dă cel mai mult sens vieții noastre. Și generează acea mulțumire și liniște sufletească după care tânjim. Și pe care încercăm să o minimizăm (mai vedem, eventual de ea după ce facem bani și suntem de succes).

Știai că cele mai grave afecțiuni psihice să rămân nediagnosticate timp de o jumătate de viață? 

Pur și simplu nu ne dăm seama că suntem, dincolo de suprafața pe care o lăsăm la vedere, în spatele descrierii perfecte și a pozelor și mai perfecte, anxioși cronic, plini de dezgust de sine și aproape de disperare și furie copleșitoare. 

Și acest lucru sfârșește pur și simplu prin a (ne) părea normal. 

Până când, într-o zi, în sfârșit, ceva declanșează o prăbușire. Pentru că da, suntem ființe umane, remember? 

Poate fi o criză la locul de muncă, o răsturnare a planurilor tale de carieră, o greșeală nasoală pe care o faci într-un proiect. 

Sau poate fi un eșec romantic, cineva care te părăsește. Sau realizezi că ești profund nefericită cu partenerul despre care credeai că va fi Soarele și Luna pentru totdeauna. Nu mai faci față la nimic. Nici măcar la o masă în familie. Nici măcar unei conversații cap coadă.

Sau, în mod misterios, te simți epuizată și tristă. Parcă te-a lovit brusc o anxietate greu de gestionat. Treburile cotidiene ți se par provocări imposibil de gestionat. Treburi cotidiene însemnând să vorbești duci copilul la școală sau să faci cumpărături.   

Ești cuprinsă de un sentiment de neputință. De fatalitate și chiar de catastrofă iminentă.

Dar nu trebuie să ajungi la un nivel atât de avansat de anxietate ca să îți dai seama că ai nevoie de timp pentru tine. Nu este absolut nimic rușinos sau stânjenitor în faptul că orice ființă umană este fragilă și că pentru majoritatea dintre noi, condițiile existențiale ne rănesc, ne alarmează, ne suprasolicită, ne epuizează, ne copleșesc. Direct sau indirect. Voluntar sau impus.

Poți face însă lucruri pentru sufletul tău înainte ca lucrurile să ia amploare. Pentru că într-un fel sau altul o să ajungă și tu rămâi cu regretul că nu ți-ai făcut timp să faci lucruri care știi că-ți fac bine. Ție și sufletului tău. Să ai conversații profunde. Să vorbești, să verbalizezi ceea ce te preocupă cel mai mult. Să fii ascultată. Să plângi. Să îți manifești nemulțumirea. 

Există o modalitate foarte eficientă de a purta un dialog constructiv cu cineva. 

– adresarea de întrebări deschise pe marginea problemei enunțate de către persoana respectivă

– ascultarea activă, continuând să pui întrebări 

– găsirea soluției de către persoana cu care stai de vorbă 

– conturarea unui plan de acțiune și identificarea persoanelor responsabile pentru a pune în operă soluția 

Pentru mine asta înseamnă măreția. 

Să port conversații de calitate cu femei curioase, curajoase, cărora le place să descopere noi perspective, să asculte, să își asume responsabilitatea. Să își rezolve problemele, în definitiv. Probleme financiare, profesionale, personale etc. De orice natură. 

Femei care fac față oricărei întrebări atâta vreme cât știu că întrebările respective sunt puse ca ele să ajungă la propriile soluții după ce vor fi avut deschiderea să-și exprime și lucrurile care le preocupă și le nemulțumesc.  

Care este cea mai grea problemă care te preocupă acum?