Steve Hawking explică de ce nu funcționează modelele

Pentru vacanța asta mi-am cumpărat câteva cărți. Milan Kundera, Fredrik Backman, Hanya Yanagihara. Am zis că o să mă lăfăi în lectură.

Când colo, ce să vezi? Le-am uitat acasă. Fain frumos. Pe birou, una peste alta. Pe toate. 

Jale și prăpăd. 

Ce mă fac? Ce mă fac?

M-a salvat Călin, ca de obicei. Și-a luat “Hawking – Cum să devii celebru în lumea științei“, de Charles Seife.

I-am confiscat-o aproape total 🙂 și am citit-o pe nerăsuflate. Mi se pare frapant că există atât de multe analogii între diferite domenii ale cunoașterii și comportamentul uman.

Tu știi că toată lumea îți servește câte o metodă. Când spun toată lumea, spun toată lumea. Părinți, profesori, guru, experți, specialiști, consultanți etc.

Că vrei să te apuci de slăbit, că vrei să faci sport, că vrei să-ți setezi obiective financiare personale sau de business, că vrei să-ți vinzi casa, iaca metoda, programul. 

Te înscrii frumos, aplici pașii and that’s it. 

Funcționează dacă-ți deschizi un magazin McDonald’s, KFC sau Salad Box. În general, dacă gestionezi oricare dintre business-urile așa zis testate. În sistem franciză, sunt multe business-uri care au trecut proba timpului, s-a dovedit că funcționează și gata. Tot ce trebuie să faci este să înveți și să respecți ad litteram acel model și lucrurile funcționează de minune.

Chiar și așa, cu tot modelul existent (ai inclusiv cod de culoare pentru mobilier, îți vine totul la pachet) se constată că unele locații sunt deosebit de performante, în timp ce altele scârțâie. 

Același model. Aceleași culori. Dar oameni diferiți.

De ce? Ne explică Hawking. De fapt Feynman. 

Conform regulilor teoriei cuantice, particulele subatomice se comportă în feluri care încalcă legile mișcării cu care suntem obișnuiți. Mai rău, încalcă bunul simț.

Dacă subatomii fac asta, îți dai seama noi, oamenii, ce facem? 🙂

Între paranteze, Feynman iubea muzica. Cânta la tobe. Era extrem de curios și creativ. Era recunoscut pentru gândirea out of the box. Einstein iubea vioara. Ar fi devenit violonist, dacă nu s-ar fi dedicat fizicii. Muzică. Curiozitate. Creativitate. Nici Einstein nu era vreun cumințel care respecta vreo regulă impusă de cineva. Ambii au câștigat Nobel-ul. Nu a fost cazul lui Hawking.

Hawking s-a agățat de un model pe care a încercat toată viața să-l valideze, eșuând lamentabil.

Ce i-a scăpat lui Hawking este faptul că pentru o înțelegere profundă a modului cum funcționează universul, nu e suficient să cunoști legile fizicii. 

Modelul universului fără limite propus de el, nu doar că a fost invalidat dar termenii folosiți sunt greu de înțeles chiar și de către un inițiat în ale fizicii. Termenul ‘limită’ nu e genul de limită pe care o pui unui copil care nu respectă regulile. 

Un set abstract de reguli, oricât de importante ar fi ele, nu îți spun prea multe despre universul în care trăiești.

La fel cum nici cunoașterea regulilor de șah nu îți spun traseul unei anumite partide, dacă va câștiga albul sau negrul. În orice moment un pion poate răsturna soarta partidei. 

Regulile jocului sunt doar o parte din modelul matematic complet al universului.

Regulile jocului sunt doar o parte din viața ta privită holistic.

Cealaltă parte e numită de fizicieni CONDIȚIILE LA LIMITĂ. Eu cred că condițiile limită sunt punctul central și în pure-coaching. Nu se referă la cum funcționează viața în general, așa. Ci cum funcționezi tu, ca persoană, în această viață. Care sunt condițiile tale limită. 

În știință, condițiile limită reprezintă o descriere a sistemului fizic la un anumit moment de timp.

Și în cazul nostru, al oamenilor, ca și în univers, la orice moment în timp și spațiu, condițiile limită diferă de la o persoană la alta. Legile naturii iau condițiile limită și le transformă în timp. 

Sistemul evoluează conform regulilor fizicii în ceva nou.

Combinația dintre legi și condițiile limită e cea ce le oferă fizicienilor un model matematic al universului nostru specific, nu un set platonic, abstract, de ecuații care ar putea însemna ceva special sau nu.

Hawking a susținut toată viața o mare teorie unificată a universului, teorie care a eșuat profund, chiar dacă el fost încrezător toată viața că va fi elaborată până la sfârșitul secolului XXI.

În fapt, Hawking credea că va putea construi un model matematic al cosmosului care ‘să explice universul din prima’.

Dar dincolo de faptul că suna extrem de atrăgător, modelul propus de Hawking avea o mare problemă.

Pentru a înțelege big bangul, avem nevoie de condițiile limită de la începutul universului – ori tocmai asta îi cerea modelului să-i spună!

A venit și răspunsul!

Acesta este cunoscut sub numele de funcție de undă.

Ecuațiile teoriei cuantice tratează obiectele ca și cum ar fi unde – conține tot ce am vrea să știm despre electroni.

De fapt, conține mai mult decât am putea ști. În virtutea principiului incertitudinii, un observator nu va putea obține toate informațiile din funcția de undă, ci doar o parte.

Tot între paranteze fie spus, știi care este principiul de bază în domeniul financiar? Sigur că da, principiul incertitudinii. 

Revenind, metoda lui Feynman de calcul al comportamentului unui electron care trece printr-o barieră cu două fante, ia în calcul TOATE traiectoriile posibile.

Ar putea trece prin fanat din stânga.

Ar putea trece prin fanta din dreapta.

Ar putea lovi bariera din mijloc. 

Dar acestea ar fi doar traiectoriile evidente.

E posibil ca electronul să treacă prin fanta din dreapta, să se întoarcă la 180 de grade și să iasă pe cea din stânga.

Sau ar putea intra pe fanta din dreapta, ar putea ieși prin stânga, după care s-ar putea da peste cap, țâșnind din nou prin fanta din stânga.

Îți sună cunoscut? Sigur că da. Mai ales dacă ai un copil. Sau ești mai creativ din fire.

Trebuie luată în calcul orice traiectorie posibilă, indiferent cât de absurdă este.

După cum ar spune fizicienii: “Orice nu e interzis, e obligatoriu.”

Nu-i așa că acest electron are comportamentul unui om? Parcă aș fi eu. Sau tu. 

Înțelegi acum de ce un model, chiar dacă îl propune Hawking, nu este viabil? 

Înțelegi de ce condițiile limită sunt atât de importante?

Asemănarea cu coachingul este uluitoare. Coachingul, pure coachingul, mai exact, ține cont fix de acest aspect. De condițiile limită ale fiecărei persoane. Complet diferite unele de altele.

De aceea o franciză condusă de doi oameni diferiți, va avea un grad de succes extrem de diferit. Din cauza condițiilor limită ale celor doi oameni care le administrează. 

Un model ia în calcul doar anumite traiectorii. Nu pe toate. Este limitativ, atât în sens științific, cât și uman, la nivel psihologic și comportamental.

Asta face pure coachingul. De asta cred eu că este un domeniu absolut revoluționar. Pentru că nu limitează. Nu fixează reguli. Ține cont de natura umană. De tine și de particularitățile tale. De condițiile tale specifice.

Te eliberează de regulile pe care ai fost învățat că trebuie să le urmezi.

Te eliberează de modele, de metode, de pași, de trebuie, de reguli etc. Mă refer, sigur că da, la cele impuse de alți oameni. Legile divine și cele universale te ajută profund să (te) cunoști și să (te) înțelegi.

Te ajută pe tine persoana unică să ieși din cadrul unei probleme, a unei povești pe care ți-ai spus-o o viață întreagă. Sau care ți s-a spus. Și te poziționează (de fapt te lansează) pe o orbită cu multiple traiectorii care-ți deschid mintea, sufletul și corpul la experiențe pe care nici nu știai că-ți sunt la îndemână să le accesezi.

Coaching-ul poate fi proces ușor și plăcut. 

Dar cu cât este mai ușor, cu atât devine o practică mai plină de sens și de bucurie.

Tu cu cine vorbești despre condițiile tale limită?