“Nu există o agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă”. 

Maya Angelou a spus asta. Dar și Beethoven a ajuns la aceeași concluzie. Și Tomas din “Insuportabila ușurătate a ființei”, minunatul roman al lui Milan Kundera, fix la aceeași concluzie a ajuns. Și de fapt, ca să fim drepți, Parmenides a spus prima oară acest lucru, tot întrebându-se cum e mai bine, de la întuneric la lumină sau invers, de la ușor la greu. Toți ceilalți si-au dus la capăt firul gândirii, mai puțin Parmenides, care măcar ne-a lăsat conceptul de ‘all is one’. Și de fapt este foarte posibil ca și el să-l fi preluat de la vreun antic și mai antic decât el. De la care probabil Leonardo (da Vinci, nu di Caprio), s-a inspirat când a spus: “Studiază artele. Studiază știința. Dezvoltă-ți simțurile – în special cum să vezi. Îți vei da seama că totul se conectează cu totul. Totul este interconectat”.

Bine, bine, dar Beethoven… să spună așa ceva. Păi el n-a fost compozitor? Dada, Beethoven, a ajuns de la o inofensivă glumă la un ultim cvartet cât se poate de solemn. La fel ca nouă tuturor, de mii de veacuri, și Beethoven a găsit un substrat extrem de serios și de grav într-un adevăr simplu și banal. 

Se spune că un anume Dembscher îi datora lui Beethoven cincizeci de florini. Când compozitorul, și el veșnic fără bani, i-a amintit de datorie, Dembscher a oftat trist și a spus: „așa trebuie să fie”? 

La care Beethoven a răspuns, cu un râs greu (la Beethoven nici râsul nu era ușor): „Așa Trebuie Să Fie”.

A notat imediat aceste cuvinte și le-a pus pe portativ. 

Așa a luat naștere, la un an după acest schimb de replici, ultima sa compoziție, Cvartetul în Fa major, op. 135. 

Beethoven a adăugat celebrul moto deasupra introducerii lente a finalului:  “Der schwer gefasste Entschluss: Muss es sein? Es muss sein! Es muss sein!” 

(Hotărîre luată cu greu: Oare trebuie să fie? Trebuie să fie! Trebuie să fie!) 

Textul a fost și este încă interpretat în diferite moduri. Dar un lucru este cert. 

Rezolvarea este grea. Orice rezolvare necesită o hotărâre. Și acest lucru nu este ușor. Este la unison cu vocea Destinului. Trebuie să fie. 

“Orice școlar poate face experimente în laboratorul de fizică pentru a testa diverse ipoteze științifice. Dar omul, pentru că are o singură viață de trăit, nu poate face experimente pentru a testa dacă să își urmeze pasiunea (compasiunea) sau nu.”, Milan Kundera

Nimic nu este mai greu decât să-ți urmezi pasiunea. Dorința puternică, focul din stomac, strălucirea din ochi, fervoarea brațelor, ardoarea din privire. 

Când un copil se concentrează pe ceva, Universul se oprește pe loc. Cam asta e, cred eu, pasiunea pe scurt.

Eu nu știu de ce ar crede cineva că este ușor să îți urmezi pasiunea. Eu cred că este cel mai greu lucru din lume. Cred că mulți dintre noi nici măcar nu ne punem în ipostaza de a ne întreba ce ne pasionează de fapt. Majoritatea oamenilor trăiesc vieți induse de alții.

Ni se spune că suntem suma experiențelor noastre. Dar eu nu cred nici în asta. Și nici Fredrick Backman nu crede. 

„Se spune că personalitatea unui om este suma experiențelor sale. Dar acest lucru nu este adevărat, cel puțin nu în întregime, pentru că dacă trecutul nostru ar fi tot ceea ce ne definește, nu am fi niciodată capabili să ne suportăm pe noi înșine. Trebuie să ni se permită să ne convingem că suntem mai mult decât greșelile pe care le-am făcut ieri. Că suntem, de asemenea, toate alegerile noastre viitoare, toate zilele noastre de mâine.”

Eu cred că noi avem capacitatea de a ne crea viitorul. Propriul destin. Dar cred că un număr tot mai mic de oameni face lucrul acesta din simplul motiv că acum este mai ușor pentru multă lume să ne facă să alegem niște lucruri total străine nouă. Că social media și alte lucruri de genul nu fac decât să ne îndepărteze de pasiunile noastre. Că dintr-un singur buton este mai simplu ca niciodată să ajungi la mase mari de oameni. Ți se spune de ce să trăiești, cum să trăiești și ce să trăiești. Ți se induce un anumit tip de viață.

Este mai simplu ca niciodată să îți dorești să trăiești viețile induse de alții, fără ca măcar să realizezi acest lucru.

Dar tu ce îți dorești?

Ce îți e ție util?

Care este pasiunea ta?

Care sunt valorile tale? 

Acestea sunt trei concepte inextricabil legate.

Necesitatea este grea, pasiunea este și mai grea (gândește-te că mulți dintre noi nici măcar nu ne-am întrebat lucrul ăsta mulți ani). Iar valoare are numai ce este util și greu (adică implică pasiune, fervoare, ardoare). 

Nu trebuie să fie ceva măreț. Sufletul omenesc nu tânjește după “ceva mai înalt“. De fapt, este total invers. Trebuie să fie simplu, banal, anost. Acolo este foarte probabil că vei găsi greutatea, gravitatea, solemnitatea ființei tale.

“Ceva mai înalt“ este un concept indus.

Diferența dintre oamenii cu 2 facultăți și autodidacți nu stă deloc în dimensiunea cunoștințelor dobândite. Stă în gradul de vitalitate, în încrederea în sine, în energie, în curiozitate, în creativitate. Arareori am văzut aceste noțiuni la oameni care își însușesc foarte bine ce le spun alții. Aș spune chiar că le sunt poate amorțite aceste simțuri.  

Beethoven, dincolo de înclinaţia lui pentru glume şi vorbe de duh, dă un sens profund și grav lui ‘trebuie să fie‘ ales pentru ultimul său cvartet. Și totul a pornit de la o glumă. Și a ajuns la aceeași concluzie ca și Parmenides.

„Trebuie să fie” a căpătat o notă solemnă. Nu mai întruchipa o glumă inofensivă ci păreau să iasă direct de pe buzele destinului. 

Pentru că în limbajul lui Kant, vorba lui Milan Kundera, chiar și „bună dimineața”, pronunțat corespunzător, poate lua forma unei teze metafizice. 

„Trebuie să fie” nu mai era o glumă, devenise o ‘hotărâre dificilă’. O hotărâre greu de luat.

Beethoven transformă o inspirație frivolă într-un cvartet serios. O glumă într-un adevăr metafizic. 

Așa că nu-ți fie frică de lucrurile simple. Ele se pot transforma oricând în ceva greu, profund și grav.

Tomas, personajul principal din romanul “Insuportabila ușurătate a ființei“, era un  chirurg celebru. La fel ca toți oamenii menționați mai sus și ca mulți alții ca noi, Tomas a fost mult timp iritat în secret de severul, agresivul, solemnul „trebuie să fie”. 

Ceva din el se opunea tot timpul implacabilului, „trebuie să fie”. Dar deși Tomas a învins cu ușurință “trebuie să fie”-ul extern, adică cel fixat de convențiile sociale, el nu s-a putut opune celui intern. 

„Trebuie să fie” al său intern era chemarea sa pentru medicină. Pasiunea lui. Când îți descoperi acest „trebuie să fie” al tău, când știi ce este și ce reprezintă, nu te mai poți lupta cu el. 

Este mai puternic decât tine.

După ce l-ai descoperit, nimic nu mai este la fel. Nu te mai poți întoarce de acolo.

”Dacă scoți la iveală ceea ce este în tine, în cele din urmă ce este în tine te va salva. Dacă nu scoți la iveală ceea ce este în tine, în cele din urmă ce este în tine te va distruge.”, scriere apocrifă biblică

Imperativele interne sunt mult mai puternice decât cele externe. 

A fi chirurg înseamnă a secționa corpul omenesc și a pătrunde în interior, ca să vezi ce se ascunde acolo. Este aproape ca o blasfemie. Intri pe un teren creat de Altcineva.

Poate că Tomas a fost condus spre chirurgie de dorința de a ști ce se ascunde de cealaltă parte a lui „trebuie să fie”. 

Este ca o ‘posesie a lumii, e secționare a corpului nesfârșit al acestei lumi cu bisturiul tău’.

Ori de câte ori cineva îți vorbește cu ochii strălucind despre pasiunea lui, să știi că și-a descoperit ‘Es muss sein’-ul său.

Cu toții ascundem în interiorul nostru o bucurie, o nerăbdare impetuoasă de a ne trăi viața așa cum ne dorim. O fervoare.

Este ca atunci când copilul tău merge singur prima oară. I-ai văzut fața?

Ca atunci când te afunzi în lectura unei cărți bune. Ți-ai văzut ochii?

Ca atunci când pedalezi pe bicicletă. Ți-ai privit zâmbetul?

Ca atunci când dansezi. Ți-ai privit corpul?

Ca atunci când manifești compasiune față de cineva? Ți-ai privit sufletul?

“Câteodată cineva chiar reușește să ne scoată sufletul timorat din ascunzătoarea adâncă din interiorul nostru.”, Milan Kundera

Este ca o discuție profundă pe care poate nu ai mai avut-o niciodată cu nimeni. Nici măcar cu tine însuți.

Zara, o bogată directoare de bancă, a fost prea ocupată pentru a-i păsa de altcineva până când o tragedie i-a schimbat viața. După ce i-a refuzat un credit unui bărbat, acesta s-a sinucis, lăsându-i o scrisoare pe care nu a deschis-o niciodată. În compensație, și-a făcut o obsesie din a vizita case deschise pentru a vedea cum trăiesc oamenii obișnuiți. Zara a devenit apoi o căutătoare ferventă a ceva ce-i dădea sens adevărat vieții. Nu-și mai putea ascunde faptul că știa adevărul. Nu se mai putea minți singură.

Am o întrebare pentru tine:

”Cum pot să-ți petreci majoritatea timpului făcând ceea ce iubești cel mai mult să faci, în timp ce aduci cea mai mare contribuție celor din jurul tău, acolo unde trăiești?”

Tot ce ai nevoie este ca o persoană să fie acolo, în fața ta. Să te asculte. După ce vei găsi răspunsul, tot tu vei fi acela care va găsi și modalitatea de a acționa, n-ai nicio grijă. 

Nu ai nevoie de ajutorul nimănui. Ai nevoie doar de o persoană care să te asculte.

Să nu te mire (prea tare) dacă povestea pe care o vei spune acum acestei persoane care te ascultă, este complet diferită de ceea ce ai spus toată viața lumii, cu voce tare, până acum.

Pentru că ‘nu există o agonie mai mare decât să porți în tine o poveste nespusă’.