„Când faptele se schimbă, eu îmi schimb părerea. Tu cu ce te ocupi?”
Știți care am observat că este semnul distinctiv al unei comunități?
Științifice, neștiințifice, de băutoare de cafele bune, de vinuri cu buchet aromat, de dansat în mijlocul unui foc de tabără, de amatoare de o conversație profundă?
Oceanul albastru. Apele transparente. Curate. Limpezi. Lipsa ego-ului. Acceptarea criticii. Plăcerea dialogului. Mersul înainte. Bucuria. Evoluția. Umorul. Evitarea învârtitului în cerc. Evitarea staționării în apele mâloase, tulburi. Evitarea secretizării, a ușilor închise, a lipsa transparenței. Fuga de stagnare. Fuga de competiție acerbă între cei care emit păreri fondate sau nefondate. Evitarea apelor roșii, pline de rechini care miros sânge.
Prin faptul că operează cu termeni de bază, comuni, din viața de zi cu zi, probabil că face din psihologie o știință atât de expusă. De controversată și în egală măsură, denigrată.
Faptul că este greu ca opiniile individuale să fie armonizate. Să realizezi un consens. Apoi să dezvolți și să adaugi.
Totuși, această opoziție se risipește încet încet. Oamenii realizează că știința nu pângărește umanitatea prin investigațiile sale, ci contribuie la împlinirea umană prin lărgirea sferei cunoașterii.
Dacă s-a făcut asta cu toate celelalte științe, asta se va întâmpla în cele din urmă și cu psihologia.
Nimic nu mă fascina mai mult când eram mică decât zilele de duminică. În fiecare dimineață duminicală, 2 prietene de-ale mamei veneau la noi la cafea. Văd și acum camera plină de fum de țigară, pe ele râzând cu poftă în spatele farfuriilor cu prăjituri, așteptându-și cafeaua. Pe mine și pe sora mea cădea cea mai dulce sarcină posibilă. Aceea de a le pregăti cafeaua. Făceam cu rândul care să le-o ducă în ceștile cele mai scumpe din vitrina din sufragerie, aranjate cum știam noi mai frumos pe o tavă. Puneam și ceva decorațiuni. O mică floricică. Un quelque chose.
Apoi, ne așezam stinghere pe colțul canapelei, făcându-ne cât de mici puteam, poate poate uită de noi și ne lasă să asistăm le discuții. Deși de cele mai multe ori ne observau destul de repede … Cu un oftat prelung, chiar și atunci când mergeam în ‘camera mică’, ne savuram pe furiș cafeaua interzisă (că ne făceam și nouă, ce crezi?) gândindu-ne la momentele în care o să ne facem mari și o să ne savurăm și noi cafeaua în cea mai plăcută companie, alături de cele mai minunate povești, însoțite de cele mai autentice râsete.
Lucrurile s-au nuanțat puțin cu trecerea anilor și chiar dacă bucuria unei companii plăcute este probabil una dintre cele mai mari plăceri ale vieții, lucrurile nu se întâmplă cu frecvența pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
A-propos, știai că o femeie care petrece constant timp într-o comunitate de calitate, alături de prietenele ei este mult mai fericită decât femeile care nu o fac?
Conform studiilor, a participa cel puțin săptămânal la întâlniri restrânse, în care pur și simplu să vorbești, să fii ascultată, să savurezi o mâncare bună și un pahar de vin etc, este factorul nr. 1 care contribuie la ceea ce se numește o viață bună!
Când am citit prima oară despre asta, m-am dus fix cu gândul la matinalele de duminică ale mamei.
Am aprofundat puțin subiectul. Și am ajuns la … psihologie. Dar nu psihologia pop, cea din media și de pe stadioane, sau din sălile online, ci la psihologie ca știință.
Conform unui studiu recent din SUA, dacă oprești 100 de oameni pe stradă și le ceri să numească un psiholog, desigur că vei primi răspunsuri precum Wayne Dyer, Dr. Phil, Tony Robbins, John Maxwell etc. Ei vor fi opțiunile top of mind, alături de alți ‘psihologi media’.
Cu toate acestea, dacă lași deoparte psihologii populari și îi consideri doar pe cei care au adus o contribuție recunoscută la cunoașterea psihologică, nu ar exista niciun dubiu!
Sigmund Freud ar fi câștigătorul detașat. B. F. Skinner ar fi probabil un strong number 2. Și cam atât.
Niciun alt psiholog nu se bucură de suficientă recunoaștere încât să merite să fie menționat.
Concluzia e simplă: Freud, împreună cu psihologia pop prezentată în mass-media, definește în mare măsură psihologia în mintea publicului.
Dar ai fii surprinsă să afli că notorietatea lui Freud a afectat extrem de negativ concepțiile publicului larg cu privire la domeniul psihologiei și a contribuit la multe neînțelegeri.
Păi?
Păi uite. Să spunem că dacă ar fi adunați toți membrii Asociației Americane de Psihologie (APA) care au fost preocupați de psihanaliza freudiană, aceștia ar reprezenta mai puțin de 10% din numărul membrilor.
În cadrul unei alte asociații psihologice importante, Association for Psychological Science, aceștia ar reprezenta considerabil mai puțin de 5%.
În fapt, autorii unui studiu privind tendințele în psihologie au rezumat situația observând că „cercetarea psihanalitică a fost practic ignorată de psihologia științifică dominantă în ultimele câteva decenii”.
Dacă însă întrebi pe oricine de cinci laureați ai Premiului Nobel (David Hubel, Daniel Kahneman, Herbert Simon, Roger Sperry și Torsten Wiesel) sau de un fost director al Fundației Naționale pentru Știință (Richard Atkinson), care au adus contribuții extrem de importante la dezvoltarea psihologiei, ei bine, nimeni nu a auzit de ei.
Toți sunt practic necunoscuți publicului.
De ce comunitatea științifică nu îi recunoaște vreun merit științific lui Freud în ciuda importanței populare de care încă se bucură în mod extrem de exagerat?
Pentru simplul fapt că metodele sale de investigare nu sunt reprezentative. Freud a folosit studii de caz. La fel cum se folosesc în ziua de azi studii clinice pe un eșantion de … 10 persoane. Mai sunt și alte motive, mult mai obscure, care nu au nici atât legătură cu cunoașterea științifică și solidă.
După cum a remarcat un istoric al psihoterapiei, „dacă Freud însuși era un om de știință, era o știință ciudată cea pe care o promulga. . . . Psihanaliza conținea teorii și ipoteze, dar îi lipsea o metodă de observație empirică”.
Astfel, nu este de mirare că ai auzit și tu vorbindu-se de faptul că psihologia nu este o știință.
De ce se întâmplă acest lucru în cazul psihologiei și nu se întâmplă în cazul matematicii, fizicii sau astrologiei?
Pentru că psihologia operează cu termeni de bază, precum ‘viață’, ‘agresivitate’, ‘atașament’, ‘conexiune’ etc. Termeni pe care i-ai întâlnit pe pielea ta încă de la naștere. Nu același lucru se poate spune despre ‘logaritmi’, ‘gravitație’ sau ‘găuri negre’.
Toți avem, până la venerabila vârstă de 18 ani, propriile păreri cu privire la ‘ce este viața’. Nu vine psihologu’ le pește prăjit să-ți spună ție cum stă treaba, că ‘tu știi‘. Ai trăit pe propria ta piele.
„Intensitatea convingerii că o ipoteză este adevărată nu are nicio influență asupra faptului dacă aceasta este adevărată sau nu” – Peter Medawar, câștigător al Premiului Nobel pentru biologie
Și totuși, până la un punct, modul în care abordezi întâlnirile în comunitatea ta, are foarte mult de-a face cu modul în care oamenii de știință abordează un subiect științific. O teorie. Nouă sau veche.
Conform lui Keith Stanovich, există 3 criterii cumulative pe care orice teorie științifică trebuie să le îndeplinească:
(1) să utilizezi empirismul sistematic
Probabil că-ți sună pretențios, dar în realitate este vorba să te bazezi pe observații sistematice. Toată lumea face asta, nu? Nu poți afla nimic despre nimic dacă nu observi.
Ca la cafea duminica dimineața. Vorbești și vorbești despre lucruri pe care le-ai observat de-a lungul timpului. Și le adâncești. Și le discuți din mai multe unghiuri. Le întorci pe toate părțile.
Asta a făcut Freud. Însă s-a oprit aici. “A dezvoltat un set de ipoteze extrem de convingătoare, extrem de plauzibile pentru timpurile sale, dar nu a făcut niciodată al doilea pas procedural cheie în maniera riguroasă care este necesară pentru adevărata știință”.
(2) să produci cunoștințe publice
Să produci cunoștințe (sau concluzii) publice, nu înseamnă că ai făcut un blog sau un canal de youtube și postezi acolo cu o anumită frecvență. Deși dacă ar fi trăit în timpurile de acum, Freud ar fi avut instrumentele tehnologice să facă asta. Îți cam dai seama cu mijloacele tehnologice de acum că e pistol cu apă să propagi o teorie care nu are niciun fundament științific.
Pentru că într-un sens important, cunoștințele științifice nu există dacă nu au fost supuse criticii și testării empirice de către alții în cadrul comunității științifice.
“De către alții” este o expresie cheie!
Pentru că deja treaba asta nu o mai poți face la cafea duminica dimineața. Deși poate fi un început.
Trebuie să îți asumi că prietenele tale (dacă îți sunt peietene adevărate) îți ‘atacă’ teoria, te critică continuu, iar tu abia aștepți. Știi că este singurul mod în care poți progresa. Dar este doar începutul.
Cunoștințele care sunt considerate „speciale”, care dețin un ‘secret’ sunt cel mai adesea tărâmul proceselor de gândire ale unui anumit individ. Un red flag major este atunci când individul este imun la examinarea și critica celorlalți. Astfel de cunoștințe nu pot avea niciodată statutul de cunoștințe științifice.
Adică nu sunt nici de încredere și nici validate. La fel ca teoriile lui Freud.
Pentru ca o descoperire să fie acceptată de comunitatea științifică, trebuie să fie posibil ca altcineva decât investigatorul original să o reproducă. Atunci când o descoperire este prezentată în acest mod, ea devine publică.
Nu mai este în posesia exclusivă a cercetătorului inițial; în schimb, este disponibilă pentru ca alți cercetători să o extindă, să o critice sau să o aplice în felul lor.
Desigur, dacă nu vorbim de Coca Cola, creme sau loțiuni minune sau rețete magice de îmbogățire (peste noapte, firește).
O modalitate importantă de a distinge șarlatanii și practicienii pseudoștiinței de oamenii de știință legitimi este că primii ocolesc canalele normale de publicare științifică și, în schimb, ajung direct în mass-media cu „descoperirile” lor.
Un criteriu de fier care va funcționa întotdeauna atunci când ți se prezintă afirmații științifice cu valabilitate incertă este întrebarea:
“Au fost publicate constatările într-o revistă științifică recunoscută care utilizează un anumit tip de procedură de evaluare inter pares?”
Răspunsul la această întrebare va separa aproape întotdeauna afirmațiile pseudoștiințifice de cele reale.
Altfel, eșecul unei idei, al unei teorii, al unei afirmații sau al unei terapii de a avea o documentație adecvată în literatura revizuită de colegi a unei discipline științifice este un semn foarte sigur.
În special atunci când lipsa de dovezi este însoțită de o campanie mediatică pentru a face publică afirmația, este un semn sigur că ideea, teoria sau terapia sau metoda este falsă.
(3) să examinezi problemele rezolvabile
Știința se ocupă cu probleme rezolvabile, specifice.
Dacă o problemă nu poate fi rezolvată sau dacă o teorie nu poate fi testată prin tehnicile empirice pe care oamenii de știință le au la îndemână, atunci oamenii de știință nu o vor aborda.
Pur și simplu o lași baltă. Sau te întorci la punctul 1. La cafelele duminicale.
De exemplu, întrebarea „Copiii în vârstă de trei ani care beneficiază de stimulare structurată a limbajului în timpul îngrijirii de zi vor fi pregătiți pentru învățarea cititului la o vârstă mai fragedă decât copiii care nu beneficiază de o astfel de stimulare suplimentară?” reprezintă o problemă științifică.
La aceasta se poate răspunde prin metodele empirice disponibile în prezent.
Întrebarea „Ființele umane sunt în mod inerent bune sau rele?” nu este o întrebare empirică și, prin urmare, pur și simplu nu face parte din domeniul științei.
De asemenea, întrebarea „Care este sensul vieții?” nu este o întrebare empirică și, prin urmare, nu face parte din domeniul științei.
Știința avansează prin formularea de teorii care să explice anumite fenomene din lume, prin formularea de predicții pe baza acestor teorii, prin testarea empirică a predicțiilor și prin modificarea teoriilor pe baza testelor.
Secvența simplificată este:
Teorie → Predicție → Test→ Modificarea teoriei
Așadar, ceea ce un om de știință înțelege adesea prin termenul „problemă rezolvabilă” este de fapt o „teorie testabilă”.
Ce face ca o teorie să fie testabilă?
Teoria trebuie să aibă implicații specifice pentru evenimentele observabile din lumea naturală; aceasta este ceea ce se înțelege prin testabil din punct de vedere empiric.
Acest criteriu al testabilității este adesea numit criteriul falsității și este subiectul unui articol viitor.
Aristotel a observat că „este semnul unei minți educate să fie capabilă să întrețină un gând fără să-l accepte”.
Sau cum ar spune Keynes, economistul: „Când faptele se schimbă, eu îmi schimb părerea. Tu cu ce te ocupi?”
Și că veni vorba:
“Tu ce faci duminica dimineața?
Sunt Diana Ignat, fondatoarea Programului Real Women Love Real Money. În calitate de mamă, antreprenor, proprietar de imobile și investitor, sunt extrem de fericită să împărtășesc aceste cunoștințe cu tine. Programul Real Women Love Real Money are la bază conceptul Mai Puțin Înseamnă Mai Mult și este construit ca suport pentru toate femeile ambițioase și ocupate care doresc să creeze abundență de durată. Programul îmbină o consiliere financiară sistemică, pornind de la obiective personale și culminând cu obținerea de venituri pasive. Creezi astfel spațiu pentru a te putea dedica cu adevărat lucrurilor importante pentru tine.
Featured Post